După 2 ore de odihnă, am pornit cu Marius și Zorro pe ultimul segment, de la Sfântu’ la Marea Neagră. Visul mi s-a împlinit. Am plecat din Tara Bârsei și cu mult ajutor am ajuns la mare. Am văzut multe locuri frumoase, multe alte locuri frumoase pline de gunoaie, am întâlnit mulți oameni faini dar și mai mulți oameni cărora nu le pasă 🙁
Un pet nu călătorește mult în mod normal. Apa, fie că e Oltul, Dunărea sau alt râu, împinge gunoaiele din curentul principal către mal foarte repede. E parcă un „gest” de a scăpa de gunoaie, pentru că nici un râu nu vrea să fie murdar. Si vântul lucrează și ajută râul. Gunoaiele ajung pe mal și rămân acolo, în ochiuri de apă care devin infecte, până vine o viitură. Si gunoaiele ajung mai la vale și apoi mai la vale, până la primul baraj unde se adună în insule ingrozitoare de „umanitate”. Si așa rămân în următoarele sute de ani 🙁
Acum am ajuns la mare, ăsta a fost visul meu. M-am despărțit de Marius și Zorro. O să călătoresc singură de acum încolo, dusă de curent cine știe unde. O să dau un semn când ajung din nou la semnal. Dacă nu cumva o să putrezesc în mijlocul sau pe fundul mării sau capturată de o navă rusească ca fiind pet-spion (la ce echipamente am nu m-ar mira să primesc un glonț în dop).
Aș prefera să ajung la Batumi sau la Instabul … mă țin de curent, poate veți mai auzi de mine.
